Spaţiul public – de la ornament al oraşului la cutii negre (spaţiul public tradiţional vs. malluri)

27 04 2009

Autor: Mihai Medvedovici, in colaborare cu: Alexandra Popa, Alexandru Luca, Cristina Stamate, Traian Colţan, Vincent Babeş

 

Întrebaţi fiind, orăşenii României de astăzi ar răspunde, cel mai probabil, fără să ezite, ca oraşul lor, şi oraşul în general este un ansamblu de case, blocuri, şi mai nou de centre comerciale. Percepţia lor unidimensională, limitată la pozitivul spaţiului (în accepţiune arhitecturală) a fost, din păcate, împărtaşită de specialişti până târziu, în secolul XIX, când legăturile dintre urbs (oraşul în piatră) şi civitas (oraşul în ritualuri, sentimente şi convingeri colective), cele două origini ale cetăţii notate prima dată de Isidor din Sevilla în Etimologiile sale din secolul VI, sunt conştientizate ca fiind componente indisolubile ale ceea ce ar trebui să fie oraşul. Germenii noii, la vremea aceea, discipline a edificării oraşului, urbanismul, odată înseminaţi în gândirea artiştilor, dintotdeauna mai receptivi la evoluţia gândirii abstracte decât restul societăţii, (şi ulterior, de-abia, în gândirea arhitecţilor), secolul XX înregistrează o serie de urcuşuri şi coborâşuri în decalajul dintre conceptul de oraş şi componenta sa îndelung şi pe nedrept negată, comunitatea, concretizate în multiple tipologii de discursuri privind, până la urmă, relativ nou apărutul, dar fundamentalul, pentru demersul de faţă, concept de spaţiu public.

poster-spatiul-public

Problema spaţiului public în termeni de esenţa sau de existenţa, întrebarea ce este, până la urmă, spaţiul public? este pusă de discursurile fondatoare; dificil de delimitat, în parte fiindcă acest concept este folosit şi numit ca atare foarte târziu, şi de asemenea fiindcă majoritatea discursurilor considerate drept întemeietoare, fondatoare, nu prezintă o teorie sistematică ce ar viza construirea conceptului, ci mai degrabă o tatonare, o viziune de ansamblu, o situare aproximativă a ceea ce se intuia, de fapt, dintotdeauna. Ceea ce este important, în opinia noastră, de extras din rândul acestor căutari este extrapolarea ideii de ornament de la obiectele singulare de arhitectură la oraşul al cărui parţial constituent acestea devin; “ornamentul principal al oricărui oraş constă în împrejurimi, amenajări, compoziţia şi dispunerea drumurilor, pieţelor, şi a lucrărilor individuale” afirma Aristotel, din ale cărui lucrări, împreună cu ale multor altor gânditori se poate desprinde ideea că acest spaţiu urban, în mod paradoxal atât de târziu conştientizat, dată fiind existenţa sa implicită în cadrul oricărui oraş, este structurant pentru aşezarea urbană, permiţându-i totodată să-şi manifeste caracterul.

Dincolo de chestiunile pur teoretice care riscă să devină ermetice în percepţia publicului larg (la fel cum fiecare dintre noi este indubitabil preocupat de buna funcţionare a corpului său, cu toate că detaliile medicale ne sperie sau în cel mai bun caz plictisesc) ceea ce ar trebui să ne intereseze, fie că suntem sau nu direct implicaţi în practica de edificare, este că spaţiul public există în gândirea filozofică de secole bune, iar de acolo a căpătat “materialitate” în numeroase oraşe ale lumii spre care privim cu admiraţie insuficient ambiţioasă. La fel de mult sunt magazinele scumpe, dotările moderne, standardul înalt de locuire oraş occidental pe cât sunt şi viaţă publică, “aglutinările spontane” de oameni care zăbovesc cu plăcere în anumite locuri din oraşul lor din niciun alt motiv decât acela ca spaţiul care îi înconjoară acolo este amenajat de aşa natura încât să dea un context dinamic, plăcut, existenţei lor în cadrul comunităţii. Pe lângă felul utopic în care toate acestea sună aşternute pe hârtie, a putea creea astfel de spaţii în oraşul nostru depinde foarte mult de capacitatea de a îmbina nevoile şi cerinţele fireşti ale populaţiei cu un răspuns corect din punctul de vedere al dezideratului de a menţine spaţiul public, urban, la nivelul de ornament si totodată element structurant al oraşului. Astfel, consumul si comerţul, distracţia, activităţile sportive, loisirul, toate există în preocupările, şi implicit necesităţile locuitorilor oraşelor de pretutindeni; răspunsuri de asemenea, depinzând de disponibilitatea şi posibilităţile municipalităţilor.

Ca în toate domeniile, şi în activităţile de edificare schimbarea aduce cu sine noi şi noi probleme de rezolvat; creşterea populaţiei, densificarea ţesutului urban, revoluţia industrială ce a dat naştere societăţii de consum, toate au constituit schimbări ce în decursul a puţin mai mult de un secol ne-au dus, referindu-ne la Bucureşti, de la Micul Paris la Marele ambuteiaj, de la o comunitate în care promenadele “la bulevard”, plimbările în parc, după-amiezele petrecute la terase erau toate obiceiuri, elemente ale vieţii urbane cu farmecul lor de necontestat, la o pseudo-metropolă unde singurii care merg pe jos sunt cei care nu au de ales. Nu trebuie să ne conferim singuri circumstanţe atenuante însă, toate aceste mutaţii şi implicit probleme rezultante au avut loc pretutindeni, ba chiar la o scară înzecită, poate. Ceea ce ne-a lipsit, şi motive, trebuie să recunoaştem, se pot găsi (contextul geo-politic, regimurile totalitare, de exemplu), este voinţa, disponibilitatea de a nu ne mulţumi cu cârpeli, cu soluţii improvizate; ceea ce avem, însă, este indubitabil o capacitate uimitoare de a prelua imagini, programe, tipare străine şi de a le distorsiona, perverti făcând uz de aproape misticul aparat (şi brand autohton) al şmecheriei de Dâmboviţa. Fie că vorbim despre maşini de lux spălate la fântânile-moştenire ale epocii de aur din Piaţa Unirii sau despre hipermarketuri la colţ de stradă, ce-i al nostru e al nostru şi nimeni nu ni-l poate lua; îndrăznim să propunem o reconsiderare, însă.

Gândirea parvenitistă are multe faţete reprobabile, dar nu i se poate nega pragmatismul. După 50 de ani, mirosul de fast-food, neoanele firmelor luminoase, sclipiciul de firmă, toate ajungeau pe plaiurile mioritice en fanfare, şi în nevoie disperată de loc de expunere / investiţii profitabile; Bucureştiul avea şi încă are, pe număratelea, de multe zeci de ori mai puţine cafenele, terase, cinematografe, pe scurt posibilităţi de cheltuire a tinerei libertăţi şi a crescândei puteri de cumpărare decât ar fi avut nevoie; într-un demers de natura Google-istică, s-a arătat degrabă soluţia made in USA (şi prin urmare mai presus de orice suspiciune de prihană): mallul. Deşi nu mai era demult la prima tinereţe la momentul aterizării, nu era şi încă nu este nimic în neregulă cu programul în sine; avantaje există şi sunt clare: economia de timp (odată ajuns în incinta mallului, totul este la îndemână), siguranţa pe care o oferă un mediu controlat atât din punctul de vedere al infracţionalităţii cât şi al intemperiilor, de exemplu. Însă toată această vânzare şi cumpărare încapsulat-protejată avea loc, la origine, în afara marilor oraşe, în zone raţional proiectate ca fiind destinate comerţului en-gros, industriilor, depozitelor şi acestui tip de mari centre comerciale. Acest demers lasă oraşul orăşenilor, centrul arterelor pietonale, scuarurilor, într-un cuvânt spaţiilor publice. Cum toate aceste spaţii, acest mod de gândire a oraşului, nu constituiseră preocuparea de bază a regimurilor politice ante-decembriste, şi implicit moştenirea urbană cu care ne-am pomenit când am mijit pentru prima dată ochii în lumina copleşitoare a capitalismului nu era una de invidiat noi nu aveam atât de multe locuri frumoase de protejat cât aveam cartiere gri şi mastodonţi industriali urbani de mascat. Iar fiindcă este infinit mai uşor (dar totuşi o artă) să dai impresia că faci, decât să faci, răspunsul oferit bucureştenilor la întrebarea “cum s-a schimbat cartierul meu in douăzeci de ani de când a dobândit libertatea să o facă” a fost de foarte multe ori “a căpătat un mall”.

Miza financiară, în mare parte legată de cuvintele “perioada de amortizare a investiţiei”, sau, mai scurt, “profit” a pecetluit buletinul de Bucureşti al mallurilor proaspăt tricolore. În fond de ce să nu fii în situaţia de a solicita chirii “urbane”, de ce să nu beneficiezi de sistemul de transport în comun urban (sau să nu te fereşti de lipsa celui extra-urban), de ce să lupţi pe piaţa liberă pentru obţinerea unui teren când poţi fii fericitul beneficiar al deciziei salutare de dezafectare a marii uzine care surmena cartierul, de ce să nu dai bucureşteanului ceea ce încet-încet conştientizează că îşi doreşte, chiar la o staţie de tramvai de blocul din ’75 în care locuieşte la etajul 10?

Dar bucureştenii nu vor (din păcate sau din fericire) doar să cumpere, astfel încât mallul devenit între timp un mol cât se poate de neaoş s-a trezit, când încă nu se dumirise în privinţa unor probleme elementar-bucureştene (“cum se face ca shaworma este atât de populară printre fiii lui Traian şi Decebal?”, de pildă) în postura de salvator al comunităţii – şi nu a întârziat să presteze. Pentru fiecare competenţa arogată, zâmbetul investitorilor se amplifică înzecit, de mână cu profitul: oamenii vor magazine străine – să meargă la mall! Oamenii vor să iasă la o cafea sâmbătă seara, să se plimbe, să cumpere fructe, să fie văzuţi cu geanta şi maşina nouă, să vadă un film, să fiinţeze, pe scurt fie spus, social – mall-ul îi aşteaptă! Aşa că am ieşit cu toţii în mall.

Revenind la un ton serios, ceea ce s-a întâmplat a fost mutaţia, pervertirea programului original de mare centru comercial pentru obtinerea maximului de profit posibil, şi rezolvarea, în acelaşi timp, pripit, încropit şi temporar a problemelor cu care am păşit în mileniul 3 din punctul de vedere al civitas-ului antic: lipsa locurilor destinate loisir-ului, lipsa cafenelelor, restaurantelor, lipsa promenadelor, lipsa spaţiului public după care bucureşteanul tânjeşte mai mult sau mai puţin conştient (atunci când locul de întâlnire după mari izbânde naţionale precum calificarea la europenele de fotbal este sărbătorită în sensul giratoriu de la Universitate, de pildă). Mallul şi-a început mutaţia cancerigenă în contextul ţesutului urban şi aşa plin de tare si alte handicapuri cu care s-a prezentat la startul cursei către normalitate atunci când a devenit loc de promenadă, de loisir, de întâlnire, de, cum sunt, de altfel atât de multe lucruri în societatea, gândirea şi subconştientul românesc, detoate.
Oamenii au ajuns să “iasă in mall”, spaţiul a implodat, faţadele au devenit interioare, iar exteriorul un calcan (roz) acoperit de mash-uri cu reclame la lenjerie de damă – trăim vremuri negre, dragi concitadini, non-culoarea atât de asemănătoare cu non-locurile în care ne complacem să ne petrecem timpul liber. Aşadar nu avem străzi tocmai asfaltate, dar mol în fiecare cartier, iar firma luminoasă (sau lenjeria de damă) de la intrare ne ia ochii de la oraşul slăbit vizibil (pentru cine are ochi să vadă) în luptă cu flagelul.

Se spune că România a salvat hypermarketurile; am făcut mai mult decât atât, fiţi mândri căci am oferit mall-ului cu un picior în groapă, acasă la el, o nouă tinereţe aici, pe mallul (de beton) al Dâmboviţei. Ce e de făcut? Teoria e bogată în soluţii, şi oricât de departe ar fi de noi să predicăm, considerăm că e de bun simţ observaţia ca majoritatea lucrurilor care vin într-o cutie, fie ele mâncare, sau loisir, ar trebui privite de două ori înainte de a fi consumate. Scoateţi spaţiul public la lumină, pentru început! Scoateţi cafenelele, restaurantele, aleile, la lumină şi aer, în aşa fel încât bucureşteanul să nu mai fie nevoit să treacă un singur prag către tărâmul fantastic al omnivalenţei pentru a avea impresia că se bucură de toate acestea. Spaţiul public, întocmai cum se intamplă în societăţile spre care privim contemplativ, ar trebui sa fie negativul care ordonează, structurează şi asamblează pozitivul pe care îl constituie clădirile şi împreună cu care alcătuiesc oraşul. Soluţii arhitecturale există, după cum ne arată insăşi ţările care au văzut atât naşterea cât şi regresul mall-ului: artere comerciale, pieţe ce servesc ca veritabile, de această data, spaţii de întâlnire, pietonale, pasaje comerciale; investitorul poate fi împăcat cu utilizatorul şi cu oraşul, acesta din urmă poate fi redat oamenilor, recucerit din indiferenţa sfidătoare a non-faţadelor mall-ului; spaţiul public poate redeveni, din cutie neagră, ornament al oraşului.

Anunțuri

Acțiuni

Information

One response

8 03 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: